Am visat că mergeam cu trenul printr-o zonă de câmpie. Stăteam în capătul culoarului de acces, în ușă, privind afară. Cerul era înnorat, era toamnă și ușor răcoare. Ne apropiam de un sat și cum în vise mereu se sar etape, ajung în fața unei case cu gard verde din sârmă împletită și cadre de fier. Deși nu era nimeni în curte, se auzea zarvă. Am intrat.
Aveam cinci ani, probabil, și stăteam în fața mea, îmbrăcată în costumul roz de serbare, timorată. Eu cu mine. Adult și copil. M-am luat în brațe, așa, salvator, ca și cum dragostea aia ar fi trebuit să mă ferească de toate cele ce aveau să vină mai târziu. Mi-aș fi spus să mă bucur mai mult de copilărie, dar adulții ăștia așa aveau un fel de a ne face să ne simțim insignifianți și asta ne răpea Paradisul, pentru că ne doream să treacă totul mai repede, să creștem și să fim la același nivel de la care ni se vorbește.
Dar am rămas cu amintirea albăstrelelor culese de pe câmp, pâinea cu unt și dulceață de cireșe negre, cu leagănul în care îmi făceam vânt cât să văd deasupra boltei de viță de vie toți norii aia de frunze verzi și cu speranța că la final o să mă întorc acolo.