interviuri

MIA MUNTEANU – “TU DECIZI DIRECȚIA VIEȚII TALE”

alextest
on Apr 15, 2019

MIA MUNTEANU

ClLIENT SERVICE DIRECTOR @Marks

Este inevitabil să nu dai de Mia în online.
Se implică în tot felul de proiecte mișto și asta mi-a atras atenția. Căutam yoga, dădeam de Mia. Căutam rețete, dădeam de Mia. Interviuri la IQAds - Mia. Comunicare faină pentru Piatra Online - pe undeva, hop și ea. 

Ca să fiu exactă, Mia se ocupă cu următoarele:
Client Service Director @Marks
Fondator @The Nature Project
Organizator @Dinner Stories
Co-Fondator @Yoga City
Co-Fondator @Local Jam

Am descoperit un om într-un proces fulminant de dezvoltare, care iubește natura, care susține producătorii locali și businessurile românești. Un om care a înțeles puterea organizării, importanța implicării în proiecte frumoase, care să te încarce, care să te pasioneze, pe care să le iubești, pe care să le crești și care, la rândul lor, să te crească, să te formeze. Un om care a simțit presiunile exterioare în violente atacuri de panică și care a învățat să se accepte pentru a-i accepta pe ceilalți.

A fost unul dintre cele mai lungi interviuri pe care le-am făcut. Iată highlight-urile unei conversații de 2 ore jumătate prin care vă invit să o cunoașteți pe Mia!

"Ce vreau să fac azi cu ziua mea? Dacă ești atent la fiecare aspect al vieții tale și faci mici modificări unde consideri că este nevoie, practic, tu decizi direcția vieții tale."


Autobiografie

Sunt din București. Am copilărit în Rahova City și mai am 2 frați. Am fost un tomboy cand eram mică - puneam bolduri în cornete, aruncam sticle pe geam, stricam grădinile oamenilor - furam cireșe, corcodușe și piersici și duceam flori mamei. Mă urau toți vecinii.

În copilărie îmi plăceau frigănelele, cartofii prăjiți, negresa, cremșnitul, zahărul ars și de la un punct n-am mai fost un copil pretențios la mâncare, mai exact de când a decis bunica mea să-mi puna o farfurie cu mâncare pe față pentru că am fost mofturoasă la masă. De atunci n-am mai refuzat nimic. Ever.

Îmi plac mâncăricile. Ieri am făcut păstăi și un ghiveci. Îmi place să gătesc repede. Azi dimineață am făcut dovlecei pane. Mai fac salate reci, calde, linte… I love food. Aș mânca non-stop salată de vinete, fasole bătută, ardei copți. Dacă e bine gătit, I love it. Dacă este și simplu de gătit, I double love it.


Cum era Mia în liceu?

Verde, roșie, albastră pe cap. Îmi schimbam culoarea părului la fel ca personalitatea. A fost o perioadă de show-off și de portavoce pentru ceea ce credeam eu că sunt, ce vreau să fac, cum vreau să arăt, ce muzică ascult. Am trecut de la rock la hip hop, de la hip hop la drum and bass, de la asta la dub step, apoi raggae, după care am devenit hipioată.... Adică… wow!

În fiecare joi, la noi la birou, cineva urmează să prezinte o temă de care este pasionat sau chiar să vorbească despre el, astfel colegii îl vor cunoaște mai bine. Când a venit rândul meu, am prezentat un capitol din adolescența mea. În fiecare poză arătam diferit. Într-una aveam părul mov, în alta eram Marilyn Monroe, creață cu bucle, într-una eram tunsă scurt la un concurs de breakdance, în alta aveam ținte și un tricou negru cu tăieturi. Liceul pentru mine a fost o continuă testare.

"Aleg să mă implic în echipe în care să pot să mă dezvolt. Dacă sunt cel mai deștept om din încăpere, e un semn prost."

Ce te vedeai făcând mai târziu?

Jurnalism. Unde am și aplicat și unde ulterior am continuat studiile, la Universitate. Credeam că o să salvez lumea cu ajutorul textelor pe care le voi scrie, că o să fac o lume mai bună, că o să arăt adevărul. Aș fi vrut să ma specializez în Jurnalism de Investigație, să mă transform într-un un mic detectiv. Dar, nu am continuat acest drum. În anul 3, în programul Universității au fost introduse câteva teme noi, iar seminarul de publicitate m-a așezat pe o nouă direcție. Aveam idei mai tot timpul. Ca orice student, în facultate am făcut voluntariat și internship-uri în presă scrisă și radio, am lucrat chiar și la Mediafax o perioadă.

Apoi am decis să aplic ca voluntar în Asociația Advice, o asociație cu proiecte în industria de advertising. Aici am intrat în contact cu lumea publicitarilor din București. Am început să descopăr agențiile și să înțeleg structura lor. Apoi mi-am zis: “Ok, let”s give it a try.” Am câștigat un internship la McCann, în Departamentul de Strategie. Nu m-am dus. De frică. <Râde> Pur și simplu. Nu m-am considerat suficient de pregătită, suficient de bună. Am continuat proiectele de voluntariat, în asociație. Ulterior, au urmat câteva interviuri în mai multe agenții. Primul meu job în industrie a fost la Cohn and Jansen JWT.  Acum lucrez în Departamentul de Client Service la Marks, aici mentorii mei au fost și sunt în continuare și fondatorii agenției - Iulian, Denis și Silviu.

Ce ai învățat despre tine de când lucrezi aici?

Că nu pot să fac de toate și că nu e necesar să fiu peste tot și că e mai mișto să faci un singur lucru foarte bine.

Ce e important pentru tine într-o echipă?

Aleg să mă implic în echipe în care să pot să mă dezvolt. Dacă sunt cel mai deștept om din încăpere, e un semn prost. E ok să pot sa fac cel mai bine un lucru care ar ajuta echipa, dar am nevoie ca în echipă să existe oameni care să facă alte lucruri foarte bine, mai bine decât mine. Și dacă este cineva care știe mai bine decât mine un lucru și dă cu mine de pământ și mă trimite acasă să-mi mai fac temele, ăla este pentru mine un om de la care am ce să învăț și în jurul căruia vreau să stau.


Care a fost cea mai mare satisfacție profesională de până acum în job-ul pe care îl ai?

Proiectul “Livrăm emoții” pe care l-am făcut pentru FAN Courier. Mi s-a părut cel mai sincer proiect. Aveam coperta 4 din DOR și având în vedere că DOR este o revistă care spune povești, am invitat diverși oameni în spațiul așa-zis publicitar, pentru a transmite câte un mesaj oamenilor dragi sau pentru a spune chiar ei o poveste.

Văd din ce în ce mai multe brand-uri curajoase, care fie riscă în comunicare, de cele mai mutle ori, cu un rezultat pozitiv, fie joacă autenticitatea, ca nuca în perete, însă. Tu ce părere ai despre asta?

Se produce un switch în modul de comunicare. Totul merge către autenticitate, real people, real stories. Trebuie să existe o asumare a companiei cu ceea ce comunică. Îmi plac brandurile și businessurile românești. Din păcate, există branduri care fac foarte multe promisiuni în advertising, dar foarte puține acțiuni în interiorul companiei. Curajul brandurilor trebuie să se aplice atât intern, cât și extern - prin interesul pentru dezvoltarea angajaților și prin asumarea valorilor de brand pe termen lung, iar pentru ambele trebuie planificare și consecvență. Constanța va da mereu rezultate. Doar dacă practica ta este constantă, vei crește.

În advertising, te-ai lovit de misoginism/sexism?

Mă mai lovesc de asta și acum. Depinde de cum te poziționezi în conversație.

"Brusc am devenit ciudata grupului. Cu toate astea m-au ajutat să le depășesc, îi sunam la 12 noaptea, 2 dimineața, 5 dimineața așa și veneau ca să stea cu mine pentru că ma simțeam rău. La un moment dat, însă, mi-am dat seama că e too much. Era propriul meu șoc și cumva îi băgasem în arenă pe toți. Cumva îmi orchestram un univers în care eram sensibilă și jocul ăsta se baza pe momente de ajutor, mă panicam și dacă îmi simțeam respirația mai rapidă înaintea unei ședințe.... Și-atunci am zis gata."

Mi-a plăcut mult un interviu în care vorbeai despre dialogul tău cu tine în care îți spuneai “Nu te mai plânge de absolut orice, lucrurile nu sunt chiar așa de rele.”

Mă luam de orice, mă plângeam de orice, tot timpul era cineva sau ceva de vină. E foarte ușor să arăți cu degetul: “Nu e bun terapeutul! Sau ăștia de la birou îmi dau prea multă treabă, colegul meu este un nesuferit, asta de la client iar îmi dă un mail nenorocit.” Astea sunt comportamente și atitudini, cuvinte pe care le folosim pentru a arăta cu degetul și pentru a ne salva nouă pielea dintr-o anumită situație. Totul e la tine. La tine e schema. Tu decizi ce imagini proiectezi.

Ne mințim mult?
Eu am făcut-o ani de zile, probabil cu toții o facem, inclusiv prin comportamente de acest gen. Niște comportamente pe care nu le înțelegem. dintr-un fel de automatism, poate tot felul de programe mentale cu care am fost crescuți, văzute la părinți sau în diverse anturaje, poate că asta ni se pare nouă cool sau că ne validează statusul. În ultima perioadă se mai schimbă lucrurile, însă oamenii erau de partea agresorului de cele mai multe ori, de partea bully-ului, din niște rațiuni primare - nevoia de supraviețuire și de a te asocia cu cel mai puternic. Ești conștient că e un comportament care nu te reprezintă?

Într-adevăr, ești pe pilot automat. 
Foarte multe dintre lucrurile pe care le-am spus le-am descoperit în mine, supărare, agresivitate, anxietate, violență, care există în noi toți, în doze mai mici sau mai mari. Nu le mai văd ca fiind emoții negative, ci ca fiind semnale de alarmă, când am nevoie să stau cu mine și să reflectez. Îmi pun întrebări care să mă conducă la esența valorilor mele, astfel încât să fac acel switch în modul în care gândesc. Suntem agresivi și cu noi, și extrem de judgy, și punem etichete. Cunosc persoane care sunt foarte de succes în afaceri dar nu au încredere în ele în viața personală.

 Trebuie să identificăm foarte rapid acțiunile din jurul nostru. Se întâmplă totul foarte repede: “Ce am de făcut acum? Sunt pericole în jurul meu? Sunt în mediul potrivit?” etc. și-atunci gândurile noastre sunt generate automat.  Nu ne mai punem întrebări. Nu mai există aceste rupturi în proces care să ne ducă către dialogul interior. Nu avem încă o gândire antrenată pentru a ne reîntoarce prezent. Cum ar fi daca ne-am întreba măcar o dată pe zi: Ce vreau să fac azi cu ziua mea? Dacă ești atent la fiecare aspect al vieții tale și faci mici modificări unde consideri că este nevoie, practic, tu decizi direcția vieții tale.


Iar cu bullyingul, same old story, different context.Toate emoțiile, inclusiv negative, există în noi. Le vad ca pe niște emoții negative, ca pe un semnal de alarmă care îmi spune că trebuie să mă așez și să reflectez, să îmi pun întrebări ajutătoare care să mă ducă la esența valorilor mele, astfel încât să fac acel switch în modul în care gândesc. Suntem extrem de agresivi și cu noi înșine.


Înțeleg ce zici. Si eu am avut atacuri de panică nasoale, pe o perioada de 3 ani. Nu mai era nimic sigur. Că erai pe stradă, că erai la o petrecere sau în ședință. O dată am ajuns și la urgență - efectiv am deschis ochii și nu șțiam unde sunt. Îmi bătea inima în toate modurile posibile. Pe patul de spital m-am trezit cu perfuzii si cu un doctor care mi-a spus ca e important sa caut mai mult sa imi înteleg mai mult emotiile si ca sunt doar un copil mic speriat. Mi-a zis ca este o reactie a corpului de a spune ceva… Si mergeam la terapie de ceva timp pentru ca imi doream sa înțeleg de ce au aparut atacurile de panica. Recunosc ca eram coplesita. Evitam iesirile si zona mea de confort si zona mea sigura era garsoniera mea din Gradina Icoanei. Venise la pachet cu plecarea de acasa. Asta se intampla la vreo 20 de ani - aveam un job bun, un loc al meu si dintr-o data - posibilitatea de a alege - ce fac cu cariera si cu viata mea.


Puternică de fel, cum întotdeauna mi-a plăcut să cred - deși, în ultimii ani mi-am revizuit părerea despre putere și independență - îmi plăcea  sa cred ca pot sa controlez emotiile pe care le am. Cumva credeam că dialogul meu interior poate găsi un punct de legătură cu cineva care nu trăise o experiență similară. Brusc am devenit ciudata grupului. Cu toate astea m-au ajutat să le depășesc, îi sunam la 12 noaptea, 2 dimineața, 5 dimineața așa și veneau  ca să stea cu mine pentru că ma simțeam rău. La un moment dat, însă, mi-am dat seama că e too much. Era propriul meu șoc și cumva îi băgasem în arenă pe toți. Cumva îmi orchestram un univers în care eram sensibilă și jocul ăsta se baza pe momente de ajutor, mă panicam și dacă îmi simțeam respirația mai rapidă înaintea unei ședințe.... Și-atunci am zis gata. Am început terapia, timp de 2 ani. Spre surprinderea mea, atacurile de panică erau un mic subiect pe agenda noastră. În cele din urmă I let go și mi-am acceptat vulnerabilitățile.

Erau anumite momente în care se declanșau?

Erau total neplanificate,  random. De exemplu în mijlocul nopții. Mi-am dat seama că îmi pot pierde timpul încercând să găsesc un factor declanșator. Nu era o cauză anume. Era un întreg ecosistem. Modul în care îmi petreceam timpul, oamenii din jurul meu, proiectele în care mă decideam să mă implic, haosul de la birou, faptul că treceam de la un proiect la altul, cât dormeam, ce mâncam… Tot mediul meu contribuia la declanșarea atacurilor de panică. Mersul meu la terapie a fost doar un alt proces de descoperire și de căutare, de a-mi înțelege mai bine emoțiile și reacțiile. Mi-am dat seama că e nevoie să fac schimbări semnificative în tot stilul meu de viață: de la ce mănânc, la când mă trezesc, la cum petrec timpul, cu cine petrec timpul, care sunt proiectele în care aleg să mă implic. Lucrurile au evoluat ușor-ușor.

O inițiativă care m-a uimit!
Sursă: Facebook

OAMENII CU IMPACT

Dacă ar fi să mă gândesc bine, sunt foarte mulți oamenii care au avut impact asupra mea, însă, așa, de la bază, aș spune clar că tatăl meu a avut cel mai puternic impact. Părinții mei s-au despărțit când aveam eu 6 ani, iar el s-a retras la țară. Ne auzim des, ne vedem de cteva ori pe an, dar simt că fiecare întâlnire cu el mă ajută să cresc ca om, iar ultimii doi ani din relația cu el m-au învățat acceptarea.  Am ales să mă bucur de timpul pe care îl avem împreună și de reîntâlnirea noastră, de când am început să îl cunosc cu adevărat, să fiu curioasă despre viața lui, să-i pun întrebări, să vreau să-i aflu povestea. Responsabilitatea mea ca fiică este de a nu pune povestea mea sau proiecția mea despre el și alegerile lui în viața, înainte de povestea lui. Asta a schimbat relația mea cu el.

Sursă: Facebook

Laura, de exemplu, în proiectul Yoga City.
Mergem la Puro Bio în fiecare weekend, pentru înghețata de fistic, la o plimbare pe Calea Victoriei, unde discutăm despre ce am învățat în săptămâna respectivă, ce proiecte mai facem, ce cărți mai citim, prin ce situații am trecut și ce am învățat. Ni le povestim și ne dăm feedback. Laura este unul dintre oamenii care mă ajută să cresc. Dacă citește interviul ăsta, sper să creadă și ea la fel despre mine.

Am descoperit yoga prin Laura care îmi era colegă în perioada respectivă. Nu eram suficient de motivată să merg la sală, nu mă încânta ideea de a trage de fiare. Mereu îmi făceam abonamente și mergeam doar de două ori înainte să renunț. Până la yoga, unde s-a schimbat tot. Am experimentat diverse practici. Este important să găsești un stil care să ți se potrivească sau să îți construiești propria ta practică din mai multe stiluri. Așa cum și de la profesorii de yoga înveți câte ceva. De la unul am învățat importanța posturii corecte, de la altul am învațat meditația, ș.a.m.d.

Calea yoga nu este un proces static. Să stai 2 h pe saltea, să fii atent la propria respirație, la fiecare sunet, fiecare senzație din corpul tău este la fel de dinamic ca și toate celelalte acțiuni pe care le facem pe parcursul zilei.

Yoga City a venit ca o necesitate proprie. Nu găseam online informații despre studiourile de yoga, mă rog, existau, dar dispersat. Momentan cu Yoga City suntem foarte bine offline. Ne-am concentrat să creștem comunitatea online. În următorii doi ani dorim să lansăm și o aplicație.

Credem că ideea noastră de startup este valoroasă și are potențial de creștere în piață așa că suntem în dezvoltare și căutăm investitori.

Sursă: Facebook

Cum a apărut Dinner Stories?

Îmi place mâncarea bună și îmi place să gătesc. Prietenii mei mereu mă certau că la orice ieșire la restaurant le iau la pozat tuturor farfuriile. Le-am tot promis că le gătesc, dar nu reușeam să le sincronizez tuturor programele pentru a ne întâlni la o cină, așa că am găsit pretextul perfect de ziua mea. Am închiriat un apartament pe Airbnb și în căutarea mea mi-am dat seama c există foarte multe locuri mișto și că genul ăsta de eveniment are potențial.

Am profitat de întâlnirea cu ei și am făcut un mic focus grup. Cel mai greu eveniment a fost primul. Am făcut 10000 de pași numai în apartamentul resectiv până în prânz, descarcând produse, aranjând locul și gătind. La finalul zilei, m-a apucat plânsul de oboseală. Împreună cu colega mea, Veronica, am dormit neîntoarse până a doua zi, într-un spațiu comun, deși apartamentul aveam 4 camere. Nu ne mai puteam mișca. Nu am crezut că voi mai face asta vreodată.

Am înțeles, însă, că dacă faci un lucru o dată, îl treci la experiență. Dacă îl repeți și îl perfecționezi, te formează ca om. Așa că am continuat.

Îmi place să mă dezvolt pe partea de food styling. Ieri mi-am petrecut ziua într-un părculeț de pe Calea Victoriei, cu o geantă de picnic cu tot felul de sucuri, props-uri, flori, cărți și reviste, și m-am jucat timp de 3 ore. Am compus tot felul de cadre, moodboard-uri pentru un brand de food din București. Mi-ar plăcea să colaborez cu brand-uri care sunt aproape de natură.

Sursă: Instagram @mia_munteanu

În weekend am o rutină extrem de bine stabilită.
Mă trezesc între 6.30 și 7:00. Urmează practica Yoga. Apoi merg la piață: Obor sau în Piața Amzei unde vin cei de la Legume Fericite, care sunt producători locali și cresc legume certificate organic. Îmi cumpăr ingrediente și pentru mâncăruri și pentru poze. Între 10:00 și 13:00 fac food styling pentru diverse brand-uri locale. Lumina este foarte bună în intervalul ăsta și eu lucrez numai cu lumină naturală. Apoi urmează selecția, editarea, pregătirea materialelor, etc. Zilele mele în weekend se termină undeva pe la ora 4 în materie de work, deși aș evita să folosesc cuvântul ăsta. După 4, orice altceva - friends, family, rufe la spălat, verificat evenimentele din oraș, drumuri la Cărturești, mă arunc în zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.